Poate vrei să filozofezi pe pontonul de gene, deasupra lacului ochilor mei. Poate ai curaj să priveşti în adâncurile întunecate, ştiu că ai, dar n-o face! Te implor...
Vei cădea, hipnotizat, rigid, în apa cleioasă, ce aduce a petrol şi te voi pierde. Nu, nu te speria! Nu vei muri, vei putea respira, vei trăi o mică eră acolo, dar vei înota la mal cu mişcări mecanice şi cu ochii căutând, speriaţi, un reper, ceva din trecut. Vei ieşi abrutizat, fără suflet. Pentru că, vezi tu, misterul se menţine doar cu suflete, cu idealuri, cu vise şi cutezanţă.
Dar...tu ai putea risca! Da! Pentru că sufletul tău nutreşte idealuri prea înalte şi felurite, ai putea rămâne pentru totdeauna acolo, în adâncuri, fiindcă irişii, monştrii lacustri, se pot hrăni şapte vieţi cu sufletul tău uimitor, mereu vesel, mereu altfel.
Aş renunţa la toate artificiile menite să atraga straini, care se dovedesc inoportuni, pe care valurile aproape insesizabile ale lacului îi aruncau la mal cu silă, iar irişii se retrăgeau scârbiţi de superficial, pe fundul lacului, unde se roteau mereu în cerc, mereu hipnotizând.
