Picasso si femeia-prosop

 Pablo Picasso spunea ca exista doar doua tipuri de femei: zeite si presuri de sters picioarele. Dar, in functie de barbat si de context, fiecare femeie este pe rand si zeita, si pres de sters picioarele. De sters picioarele sentimentelor, ca nu stiu ce tampit s-ar urca cu picioarele pe o femeie. Nu e ca si cum ajunge acasa si te asezi culcata in fata usii sa se stearga pe tine. Pentru unii barbati esti mai degraba un prosop, o carpa cum le place oamenilor cinici sa spuna, cu care se sterg de regrete si frustrari sau dupa care le place sa stea ascunsi atunci cand se simt coplesiti de consecintele rahaturilor pe care le fac.Sunt, de obicei, frustrati care incearca sa-si umple golurile interioare cu durerea altcuiva. Le face bine sa se simta stapani pe destinul cuiva, sa stie ca sunt un nod mare si grotesc pe firul vietii cuiva mai slab decat ei. Si tot de obicei, oamenii de genul asta se refac dupa o lunga perioada in care ei insisi au fost prosoape sau asa au avut ei impresia. Dar asta nu-i o regula. Si femeile au prosoape din astea de barbati, balanta e echilibrata. De obicei sunt aia pentru care ele sunt zeite. Iar zeitele sunt si ele discutabile. Sunt zeitele rele, cinice si meschine, "scorpiile fara suflet" si idealurile feciorelnice ale unor dezaxati, pardon, barbati. Ce mi se pare amuzant e ca, de cele mai multe ori "idealul", e doar o fatada mai mult  sau mai putin gandita si lucrurile stau de fapt altfel.Dar nici asta nu-i o regula.  In fine, ideea e ca zeitele astea, bune sau rele, sunt rareori cucerite si reduse la statutul de muritoare de rand. Iar daca asta se intampla, va fii oricum dupa ce dragostea va fi disparut.
Daca ar fi sa fim snobi sentimentali si naivi si indragostiti, poate ca am putea imparti oamenii in buni si rai, dar nimic, niciodata nu poate fii doar bun sau doar rau, viata e un fel de impletitura ruseasca intre astea doua. Avem inauntru si psihopati si sfinti, depinde de imprejurari cat de mult iese la iveala unul si cat celalalt.
Concluzia, via totulesterelativ, e ca parerea lui Picasso este discutabila, in virtutea faptului ca este o opinie, deci ceva relativ. Iar opinia mea relativa si discutabila e ca orice femeie poate fi zeita si prosop(chiar si in acelasi timp pentru doi barbati diferiti), iar lucrurile care determina linia asta dintre calau si martir sunt infinitele posibilitati si situatii pe care ni le ofera infinitele contexte si viziuni despre lume, si inexplicabila si inrobitoarea chimie a sentimentelor.

Pierderea nu atinge Ideea

Se pricepe la pierdut, nu vă imaginaţi!
De la bani
Chei,
Haine,
Până la bărbaţi. (Steleverzi, Geaca ta de piele)

Mă pricep la pierdut. Amintirile, în mod surprinzator, rezistă precise şi clare. Iar despre bărbaţi, ştiu deja că îi voi pierde şi pe cei pe care nu i-am avut incă, în orice fel îi voi avea. Până la urma, şi ei sunt doar obiecte şi modalităţi. Îmi voi aminti de ei doar vag, şi doar în legătură cu o anumită stare, cu un anumit moment, cu o anumită experienţă. Însă, voi fi incapabilă să le ataşez stărilor şi celorlalte o faţă, chipul lui din momentul în care amintirea mea s-a petrecut. Din EI voi rămîne doar IDEI. Vor rămîne doar stările pe care mi le-au provocat, aşa cum din fiecare ţigară, rămîne doar starea pe care am avut-o fumând-o. Nu-mi amintesc fiecare ţigară, ci ideea de ţigară. Aşa rămîn cu ideea de bărbat, în contextul în care el este ceva, un obiect care-mi oferă o stare.

 Sunt inca atat de legata de tragedia asta care mi se intampla zi de zi. Parfumul ei de murire se simte atat de pregnant pe pielea mea. Tragedia mea se up-dateaza zilnic. Azi mi-a reprosat, de exemplu, ca nu sunt fericita. CA NU ZAMBESC! Cum as putea sa zambesc mereu cand oasele mele sunt cenusa, si ma dor in vant?... Cum as putea sa-mi fortez astfel muschii fetei?, chipul meu s-ar dezintegra, din motive de tradare... Pentru care un milion de motive absente sa zambesc? Pentru ce sa fiu oarba iar? M-am ascuns si mai adanc in mine acum, sper sa nu ma gaseasca. Sper sa nu caute. Cum sa sper sa nu? Iarasi refrenul ala obsedant care se auzea pe strazi cand m-am nascut..."Sa pleci mereu de unde e bine,....Doar raul sa se lege vesnic de tine!" .Mi-e frica ziua. Razele de lumina sapa in mine ganduri si mai negre, umbre si mai mari, strigate mai puternice. Ma doare, ma doare, ma doare, ma doare, ma doare...

Superputeri & Cola

Beau Cola dintr-un pahar de carton pe a cărui margine încă se văd urme ale unei zile cu ruj roşu-vineţiu. Afară, vreme superbă.
Plouă încet, ca o ţesătura fină de martie care-şi identitatea solară, şi culorile încă tari care se pierd sub tuşul de ceaţă de la orizont.
Şi crengile ude şi goale, mult prea goale şi încremenite, şi morbide în strigarea lor mută spre cer.
Şi ploaia asta care spală totul, mult mai puţin nocivă decât Cola mea, şi care se murdăreşte spre pământ de fumul meu de ţigară. Nu-i nicio umbră, căci nu e soare. Pare că doar Demonii mei mai trăiesc, fără să mă doară. Stau amorţiţi şi decadenţi pe saltelele lor de puf, aşteptând să treacă încremenirea lumii de afară, sau poate sunt prea drogaţi. 
Mi-ar plăcea ca lumea să rămână agăţată în timp, de momentul ăsta mort, spălată de dinamismul ei patetic şi de graba ei spre nicăieri. Să rămână aşa până când nici asta nu-mi va mai plăcea şi voi apela la Moartea mea ambalată într-un tub de somnifere. Lumea se va sfârşi. Punct.

Simt ca am in mine un milion de Marcel Proust. Si in fiecare zi ma lupt cu amintirile unui milion de madlene.