Băieţelul o conduse pe Lou printr-un hol mic, de la ultimul etaj, la o mansardă. Îi deschise uşa din lemn vopsită în alb şi dispăru. Lou aşteptă câteva secunde cu respiraţia tăiată, privind pe geamul din faţa ei, spre soarele deja apus. Nu ştia nimic despre băiatul care o chemase aici, în afara faptului că era orb. Venise în oraşul mic pentru a evada din viaţa ei, pentru regăsire, iar oamenii vorbeau despre ea ca despre un eveniment îndelung aşteptat. Fiindcă o străină, cu o frumuseţe mediteraneană familiară lor; era un eveniment într-un oraş aşa mic.
- Ai venit! auzi o voce blândă, venind din celălalt capăt al camerei. Lou tresări puţin, pentru că-şi imagina că cineva îi făcuse o farsă şi camera era goală. Sau mai rău, o aştepta vreun psihopat autohton, vreun violator cu pofte nestinse şi scîrboase.
- Bună, spuse cu voce puternică şi clară şi înaintând câţiva paşi, cuprinse toată camera dintr-o singură privire. Era caldă şi primitoare, aducea cu dezordinea frumoasă din casa unui pictor. El era aşezat pe marginea patului, încruntat şi ascultând, ca să-şi dea seama unde era ea. Fu surprinsă să vadă că avea în faţă un bărbat în toată firea, tânăr, dar bărbat. Nu era vorba de niciun puşti sau adolescent uscat, sfios şi privat de plăcerile vieţii. Chipul lui inspira pace, o pace inumană care-i pătrundea în oase, încetul cu încetul.
- Ia loc! Fă-te comodă! Poate ţi s-a părut bizară rugămintea mea, dar mi s-a vorbit atât despre tine..., începu el să-şi justifice dorinţa de a simţi parfumul ei, de a-i gusta pielea, o dorinţă izvorâtă din vorbele localnicilor.
- Ce ţi s-a părut aşa interesant încât ai vrut să mă cunoşti? întrebă ea, punând puţină contrarietate în voce. Se aşezase pe pat la două degete de el. Simţea că emana o căldură carnală mai degrabă, decât confortabilă, şi a vrut să se convingă.
- Toţi mi-au spus că eşti frumoasă, dar fiecare te vedea altfel.
Adevărul era că înfăţişarea ei se schimba de la o expresia facială la alta, avea o frumuseţe păgână şi imperfectă. Întruchipa inteligenţă, păcat, fragilitate, nevoia de afecţiune, carnalitate. Toate, într-un trup de minionă.
- Totuşi, de ce m-ai chemat? Nu mă poţi vedea, ca să te convingi..., începu Lou, încurcată, trăgându-şi rochia mai spre genunchi, parcă ruşinată de lipsa lui de reacţie la imaginea picioarelor ei goale şi bronzate.
- Într-adevăr, nu-ţi pot vedea chipul, dar îţi pot vedea sufletul. După voce îmi dau seama de dorinţa ta de ascensiune sufletească, de transcendenţă.
- Cum? întrebă ea, oarecum amuzată.
- Pentru că începi să vorbeşti pe un ton foarte jos şi apoi urci. Începuse să-l privească interesată. Avea trăsături frumoase şi buze pline; şi mai era şi căldura aia pe care o emitea.
- Şi...ce altceva mai poţi afla despre mine? întrebă Lou cu faţa schimonosindu-i-se de o durere mare, lăuntrică. Fugise de ea, venise aici, şi acum el era la un pas de a i-o descoperi.
- Îmi poţi da puţin o mână? spuse el, deja întinzându-le pe ale sale spre ea.
- Sigur. Inima îi bătea cu putere. Mâinile lui învăluind-o pe a ei, formau o masă de piele bronzată, şi Lou îi simţi căldura. Îi răscolea toată memoria, parcă era în căutarea misterului vieţii ei. Când el a început să vorbească şi-a dat seama că-şi ţinuse respiraţia, şi a expirat încet, vrând să nu-l sperie.
- Ai mâini fine. Ţi le-ai frământat mult. Tot timpul ai aşteptat ceva. Şi acum aştepţi, aşa-i? I-a fost mai simplu s-o facă pe ipocrita, să-şi smulgă mâna dintr-ale lui şi să spună:
- Nu ştiu despre ce vorbeşti!
Atunci el s-a întors cu totul spre ea şi apropiindu-se cu capul de umărul ei, a întrebat-o, netulburat:
- Pot? Neştiind ce vrea să facă, dar fiind parcă hipnotizată, ea îşi trase breteaua rochiei în jos, şi spuse, cu voce stinsă dar clară:
-Da. El atunci îşi apropie nasul de pielea umărului ei, şi îl adulmecă, rotindu-l de câteva ori în jurul sferei mici, şi spuse cu vocea răguşită:
- Simt mai mulţi bărbaţi şi multă violenţă pe pielea ta. Ea îşi reţinu o lacrimă şi strânse din buze. El îşi apropie buzele de umărul ei, îl îmbrăţişă cu acestea, urmăriră cărările imaginare de piele de la umăr la cot, şi înapoi până pe gât în sus.
- În schimb, tu ai dat multă dragoste. Eşti caldă ca un mic soare şi dulce ca o cireaşă. De ce constrastul ăsta între miros şi piele? puse întrebarea ca pentru el, dar cu voce tare. Memoria ei acum exploda şi abunda în fericiri simple şi sublime, şi în violenţe şi disperări sub zeci de forme. Din ochii negri îi curgeau lacrimi mari. El se apropie de obrazul ei şi culese cu buzele o lacrimă. După ce o degustă, spuse, ca o concluzie:
- Prea sărată, suferi mult prea mult. Atunci nu mai putu rezista, afară era deja întuneric, ieşi, închise uşa camerei, şi alergă plângând spre casa gazdei, pe strada pietruită. Ea fugise de durere, se ascunsese aici şi el o descoperise. Din gura lui, viaţa ei părea mult mai crudă.
Ochii aceia stinşi, apuşi pe vecie au văzut ce o lume întreagă nu vede cu ochii larg deschişi şi sănătoşi. Poate el era ferit de alteraţiile vieţii, poate îi ocoliseră izolarea, lumea lui de închipuiri.
