Wish

Îmi vine să urlu şi să-l chem înapoi! Şi să provoc o furtună, să uite lumea de noi!

Medi.

Eu nu am vise. Eu nu stiu sa lupt pentru ele. Nu vad viata ca pe ceva extraordinar. E doar ceva care imi da batai de cap uneori, alteori ma distreaza. Nu stiu sa am un ideal, un model, un loc in care vreau sa ajung. M-am obisnuit sa iau cate putin din fiecare si sa iau decizii pe termen scurt. Nu am incredere in mine si mi-e mai simplu sa nu am vise. Daca vreau ceva, obtin, fara sa-l mai numesc vis. E doar ceva ce-mi doresc. Eu iau decizii pripite si schimb radical. Pe de o parte sunt melancolica cat un continent, pe de alta parte smulg totul din radacina cu placere. Imi pare rau, dar trec peste, fara mustrari de constiinta. Nici constiinta nu am. Am anulat-o inca de mica. Eu mica. Imi era mai simplu sa cred ca n-am facut nimic rau si asa am sters-o din lista programelor mintii mele.

A VEDEA

Băieţelul o conduse pe Lou printr-un hol mic, de la ultimul etaj, la o mansardă. Îi deschise uşa din lemn vopsită în alb şi dispăru. Lou aşteptă câteva secunde cu respiraţia tăiată, privind pe geamul din faţa ei, spre soarele deja apus. Nu ştia nimic despre băiatul care o chemase aici, în afara faptului că era orb. Venise în oraşul mic pentru a evada din viaţa ei, pentru regăsire, iar oamenii vorbeau despre ea ca despre un eveniment îndelung aşteptat. Fiindcă o străină, cu o frumuseţe mediteraneană familiară lor; era un eveniment într-un oraş aşa mic.
- Ai venit! auzi o voce blândă, venind din celălalt capăt al camerei. Lou tresări puţin, pentru că-şi imagina că cineva îi făcuse o farsă şi camera era goală. Sau mai rău, o aştepta vreun psihopat autohton, vreun violator cu pofte nestinse şi scîrboase.
- Bună, spuse cu voce puternică şi clară şi înaintând câţiva paşi, cuprinse toată camera dintr-o singură privire. Era caldă şi primitoare, aducea cu dezordinea frumoasă din casa unui pictor. El era aşezat pe marginea patului, încruntat şi ascultând, ca să-şi dea seama unde era ea. Fu surprinsă să vadă că avea în faţă un bărbat în toată firea, tânăr, dar bărbat. Nu era vorba de niciun puşti sau adolescent uscat, sfios şi privat de plăcerile vieţii. Chipul lui inspira pace, o pace inumană care-i pătrundea în oase, încetul cu încetul.
- Ia loc! Fă-te comodă! Poate ţi s-a părut bizară rugămintea mea, dar mi s-a vorbit atât despre tine..., începu el să-şi justifice dorinţa de a simţi parfumul ei, de a-i gusta pielea, o dorinţă izvorâtă din vorbele localnicilor.
- Ce ţi s-a părut aşa interesant încât ai vrut să mă cunoşti? întrebă ea, punând puţină contrarietate în voce. Se aşezase pe pat la două degete de el. Simţea că emana o căldură carnală mai degrabă, decât confortabilă, şi a vrut să se convingă.
- Toţi mi-au spus că eşti frumoasă, dar fiecare te vedea altfel.
Adevărul era că înfăţişarea ei se schimba de la o expresia facială la alta, avea o frumuseţe păgână şi imperfectă. Întruchipa inteligenţă, păcat, fragilitate, nevoia de afecţiune, carnalitate. Toate, într-un trup de minionă.
- Totuşi, de ce m-ai chemat? Nu mă poţi vedea, ca să te convingi..., începu Lou, încurcată, trăgându-şi rochia mai spre genunchi, parcă ruşinată de lipsa lui de reacţie la imaginea picioarelor ei goale şi bronzate.
- Într-adevăr, nu-ţi pot vedea chipul, dar îţi pot vedea sufletul. După voce îmi dau seama de dorinţa ta de ascensiune sufletească, de transcendenţă.
- Cum? întrebă ea, oarecum amuzată.
- Pentru că începi să vorbeşti pe un ton foarte jos şi apoi urci. Începuse să-l privească interesată. Avea trăsături frumoase şi buze pline; şi mai era şi căldura aia pe care o emitea.
- Şi...ce altceva mai poţi afla despre mine? întrebă Lou cu faţa schimonosindu-i-se de o durere mare, lăuntrică. Fugise de ea, venise aici, şi acum el era la un pas de a i-o descoperi.
- Îmi poţi da puţin o mână? spuse el, deja întinzându-le pe ale sale spre ea.
- Sigur. Inima îi bătea cu putere. Mâinile lui învăluind-o pe a ei, formau o masă de piele bronzată, şi Lou îi simţi căldura. Îi răscolea toată memoria, parcă era în căutarea misterului vieţii ei. Când el a început să vorbească şi-a dat seama că-şi ţinuse respiraţia, şi a expirat încet, vrând să nu-l sperie.
- Ai mâini fine. Ţi le-ai frământat mult. Tot timpul ai aşteptat ceva. Şi acum aştepţi, aşa-i? I-a fost mai simplu s-o facă pe ipocrita, să-şi smulgă mâna dintr-ale lui şi să spună:
- Nu ştiu despre ce vorbeşti!
Atunci el s-a întors cu totul spre ea şi apropiindu-se cu capul de umărul ei, a întrebat-o, netulburat:
- Pot? Neştiind ce vrea să facă, dar fiind parcă hipnotizată, ea îşi trase breteaua rochiei în jos, şi spuse, cu voce stinsă dar clară:
-Da. El atunci îşi apropie nasul de pielea umărului ei, şi îl adulmecă, rotindu-l de câteva ori în jurul sferei mici, şi spuse cu vocea răguşită:
- Simt mai mulţi bărbaţi şi multă violenţă pe pielea ta. Ea îşi reţinu o lacrimă şi strânse din buze. El îşi apropie buzele de umărul ei, îl îmbrăţişă cu acestea, urmăriră cărările imaginare de piele de la umăr la cot, şi înapoi până pe gât în sus.
- În schimb, tu ai dat multă dragoste. Eşti caldă ca un mic soare şi dulce ca o cireaşă. De ce constrastul ăsta între miros şi piele? puse întrebarea ca pentru el, dar cu voce tare. Memoria ei acum exploda şi abunda în fericiri simple şi sublime, şi în violenţe şi disperări sub zeci de forme. Din ochii negri îi curgeau lacrimi mari. El se apropie de obrazul ei şi culese cu buzele o lacrimă. După ce o degustă, spuse, ca o concluzie:
- Prea sărată, suferi mult prea mult. Atunci nu mai putu rezista, afară era deja întuneric, ieşi,  închise uşa camerei, şi alergă plângând spre casa gazdei, pe strada pietruită. Ea fugise de durere, se ascunsese aici şi el o descoperise. Din gura lui, viaţa ei părea mult mai crudă.
Ochii aceia stinşi, apuşi pe vecie au văzut ce o lume întreagă nu vede cu ochii larg deschişi şi sănătoşi. Poate el era ferit de alteraţiile vieţii, poate îi ocoliseră izolarea, lumea lui de închipuiri.

Despre actori

Mă gândeam la actori. Ei sunt adevăraţi luptători ai regăsirii. Ei se luptă zi de zi să se regăsească în fiecare rol şi apoi să se găsească pe ei înşişi. Actorii pot face cele mai grozave călătorii, cele în mintea oamenilor. De fapt, meseria lor nu este aceea de a imita, ci aceea de a înţelege, de a pătrunde esenţa lucrurilor.
Actorii sunt oamenii cei frumoşi, sunt o prelungire estetică a oamenilor literelor. E datoria lor să fie nişte zei, să dea viaţă şi frumuseţe ideilor umplutorilor de foi.

Tatei

Sunt sentimental paralizată
Ţi-ai distrus copilul, tată!

Nu înţeleg aluzia
Când m-ai vrut, care a fost iluzia?

Ce încerci să-mi demonstrezi?
Că sunt un nimic, cuvintele mai bine le păstrezi.

Pentru zile şi mai înnegurate
Când vei fi printre cele uitate.

Nimicul ăsta are ochi şi gură,
Şi dintre toate, cel mai mult simte ură.

Te refuz, în numele lacrimilor mii,
Rezultat a ceea ce ai ales să fi.

Ochii-mi spun doar stinghereli,
Suferinţe, tragedii şi nepotriveli.

Poate eşti doar lumea întrupată,
Îmi arăţi că nu voi aparţine niciodată.

Niciunui loc, niciunui om, niciunui cer
Voi fi mereu un glas prea stingher.

Nu voi aprinde cu fericirea-mi nicio torţă,
Voi fi doar eu şi o cămaşă de forţă.

Instincte

Hai, lasă-mă sa te desfac în bucăţele
Fă-mă stăpâna zâmbetului tău fabulos,
Joci exact cum au spus instinctele mele,
Nu-i trist, dar e curios.
Păreai drăguţ povestind despre iele,
Şi atât de rece, şi aşa sfios.

Nu vreau să fi tot un trofeu, sufletul care
Îmi hrăneşte orgoliul, nu mai las victime,
Am promis! Şi ce victime, cu suflare,
Suferinţe şi vise infime.
Ce pagube inutile, ce încercare,
Cât nenoroc!

Unfinished poem

Privim acelaşi cer, aceleaşi stele se oglindesc
În moalele ochilor, acelaşi albastru grotesc;
Nefiresc, ce se joacă cu privirea.
Aceeaşi stare ce mimează uimirea.
Poate nu aceleaşi gânduri, poate nu deloc
Poate chiar mai rău, poate n-am noroc.
Dar vreau cu mintea să mut stelele, să le mut calea
Să fiu renaşterea ta, saltul tău pe loc, poluarea
Minţii tale cu toxinele
Agăţate în vitrinele
Feţei mele, râsul meu să-ţi despice carnea
Sunt lugubră, ştiu! Dar vreau să-mi potolesc foamea.
Foamea de tine. O topesc cu frunze de mentă,
O procesiune dureroasă şi cam lentă.
Şi e sufletul meu, mic şi uzat,
La mijloc. Mereu nesigur şi speriat.
Şi mai sunt şi miile de ore de trăit, sperat
Şi multe altele, gânduri şi cuvinte de repetat.
De repetat spre a nu fi uitate.
Dar îşi pierd farmecul, rămân fade, fără felul de a fi,
Şi mai vreau să te aud cântând "Let it be".
Am uitat de unde am plecat, dar oare n-am găsit
Ceva mai frumos, cum ar fi un infinit?
Un fir de nisip găsit în blugii din vară,
Sau căldura din fotoliu după frigul de afară?
Am drepstul să mă scuz dacă voi fi neînţeleasă,
Voi avea parte de o critică aleasă?