Unfinished poem

Privim acelaşi cer, aceleaşi stele se oglindesc
În moalele ochilor, acelaşi albastru grotesc;
Nefiresc, ce se joacă cu privirea.
Aceeaşi stare ce mimează uimirea.
Poate nu aceleaşi gânduri, poate nu deloc
Poate chiar mai rău, poate n-am noroc.
Dar vreau cu mintea să mut stelele, să le mut calea
Să fiu renaşterea ta, saltul tău pe loc, poluarea
Minţii tale cu toxinele
Agăţate în vitrinele
Feţei mele, râsul meu să-ţi despice carnea
Sunt lugubră, ştiu! Dar vreau să-mi potolesc foamea.
Foamea de tine. O topesc cu frunze de mentă,
O procesiune dureroasă şi cam lentă.
Şi e sufletul meu, mic şi uzat,
La mijloc. Mereu nesigur şi speriat.
Şi mai sunt şi miile de ore de trăit, sperat
Şi multe altele, gânduri şi cuvinte de repetat.
De repetat spre a nu fi uitate.
Dar îşi pierd farmecul, rămân fade, fără felul de a fi,
Şi mai vreau să te aud cântând "Let it be".
Am uitat de unde am plecat, dar oare n-am găsit
Ceva mai frumos, cum ar fi un infinit?
Un fir de nisip găsit în blugii din vară,
Sau căldura din fotoliu după frigul de afară?
Am drepstul să mă scuz dacă voi fi neînţeleasă,
Voi avea parte de o critică aleasă?