Beau Cola dintr-un pahar de carton pe a cărui margine încă se văd urme ale unei zile cu ruj roşu-vineţiu. Afară, vreme superbă.
Plouă încet, ca o ţesătura fină de martie care-şi identitatea solară, şi culorile încă tari care se pierd sub tuşul de ceaţă de la orizont.
Şi crengile ude şi goale, mult prea goale şi încremenite, şi morbide în strigarea lor mută spre cer.
Şi ploaia asta care spală totul, mult mai puţin nocivă decât Cola mea, şi care se murdăreşte spre pământ de fumul meu de ţigară. Nu-i nicio umbră, căci nu e soare. Pare că doar Demonii mei mai trăiesc, fără să mă doară. Stau amorţiţi şi decadenţi pe saltelele lor de puf, aşteptând să treacă încremenirea lumii de afară, sau poate sunt prea drogaţi.
Mi-ar plăcea ca lumea să rămână agăţată în timp, de momentul ăsta mort, spălată de dinamismul ei patetic şi de graba ei spre nicăieri. Să rămână aşa până când nici asta nu-mi va mai plăcea şi voi apela la Moartea mea ambalată într-un tub de somnifere. Lumea se va sfârşi. Punct.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu