Pierderea nu atinge Ideea

Se pricepe la pierdut, nu vă imaginaţi!
De la bani
Chei,
Haine,
Până la bărbaţi. (Steleverzi, Geaca ta de piele)

Mă pricep la pierdut. Amintirile, în mod surprinzator, rezistă precise şi clare. Iar despre bărbaţi, ştiu deja că îi voi pierde şi pe cei pe care nu i-am avut incă, în orice fel îi voi avea. Până la urma, şi ei sunt doar obiecte şi modalităţi. Îmi voi aminti de ei doar vag, şi doar în legătură cu o anumită stare, cu un anumit moment, cu o anumită experienţă. Însă, voi fi incapabilă să le ataşez stărilor şi celorlalte o faţă, chipul lui din momentul în care amintirea mea s-a petrecut. Din EI voi rămîne doar IDEI. Vor rămîne doar stările pe care mi le-au provocat, aşa cum din fiecare ţigară, rămîne doar starea pe care am avut-o fumând-o. Nu-mi amintesc fiecare ţigară, ci ideea de ţigară. Aşa rămîn cu ideea de bărbat, în contextul în care el este ceva, un obiect care-mi oferă o stare.

 Sunt inca atat de legata de tragedia asta care mi se intampla zi de zi. Parfumul ei de murire se simte atat de pregnant pe pielea mea. Tragedia mea se up-dateaza zilnic. Azi mi-a reprosat, de exemplu, ca nu sunt fericita. CA NU ZAMBESC! Cum as putea sa zambesc mereu cand oasele mele sunt cenusa, si ma dor in vant?... Cum as putea sa-mi fortez astfel muschii fetei?, chipul meu s-ar dezintegra, din motive de tradare... Pentru care un milion de motive absente sa zambesc? Pentru ce sa fiu oarba iar? M-am ascuns si mai adanc in mine acum, sper sa nu ma gaseasca. Sper sa nu caute. Cum sa sper sa nu? Iarasi refrenul ala obsedant care se auzea pe strazi cand m-am nascut..."Sa pleci mereu de unde e bine,....Doar raul sa se lege vesnic de tine!" .Mi-e frica ziua. Razele de lumina sapa in mine ganduri si mai negre, umbre si mai mari, strigate mai puternice. Ma doare, ma doare, ma doare, ma doare, ma doare...

Superputeri & Cola

Beau Cola dintr-un pahar de carton pe a cărui margine încă se văd urme ale unei zile cu ruj roşu-vineţiu. Afară, vreme superbă.
Plouă încet, ca o ţesătura fină de martie care-şi identitatea solară, şi culorile încă tari care se pierd sub tuşul de ceaţă de la orizont.
Şi crengile ude şi goale, mult prea goale şi încremenite, şi morbide în strigarea lor mută spre cer.
Şi ploaia asta care spală totul, mult mai puţin nocivă decât Cola mea, şi care se murdăreşte spre pământ de fumul meu de ţigară. Nu-i nicio umbră, căci nu e soare. Pare că doar Demonii mei mai trăiesc, fără să mă doară. Stau amorţiţi şi decadenţi pe saltelele lor de puf, aşteptând să treacă încremenirea lumii de afară, sau poate sunt prea drogaţi. 
Mi-ar plăcea ca lumea să rămână agăţată în timp, de momentul ăsta mort, spălată de dinamismul ei patetic şi de graba ei spre nicăieri. Să rămână aşa până când nici asta nu-mi va mai plăcea şi voi apela la Moartea mea ambalată într-un tub de somnifere. Lumea se va sfârşi. Punct.