Acum...

Mi-e dor de-al lunii mai păcat,
Mi-e dor de-un palid zburător.
Mi-e dor de-un zâmbet arogant,
Mi-e dor...şi simt că mor.

Acum când aripi ţi-au crescut
Pe al tău spate neted,
Doresc aprig să fi putut
Să mi te scot din cuget.

Acum, boare cu iz de fragi,
Te-ai ridicat măiastru
Sub aripile-ţi albe, largi;
Te-ascunzi în cer sihastru.


Şi-arunci cu stele, mii şi mii
Când de frustrare, tremuri
Acum nu poţi ca să mai vii
La ale mele-ndemnuri.


În visul meu întunecat,
De veşnicie plin
Îţi mângâi chipu-ndoliat,
Durerea să-ţi alin.


Spre a ta linişte, iubite
Aprind un băţ de ceară.
Arunc pe râu frunze-nflorite,
Şi sunete de seară.

Fâşie de soare.

Când am intrat în cameră am gasit-o pe Amelié pe pat, într-o după-amiază prăfuită de primăvară târzie. Avea draperiile trase, doar câteva dungi de soare puteau pătrunde în cameră şi se lungeau peste ea. Purta o rochiţă albă şi multa lene. Nu asculta nici muzică, i se părea grea, materială şi sufocantă. Ţinea ochii închişi şi genele-i lungi făceau umbre pe peretele pictat. Mai avea un pic şi intra în comă de vise, murmurând în răstimpuri: "Mai...,păcat...,cel dintâi..."

Un zâmbet şi apoi dimineaţă!

Azi am avut cei mai dulci zori. Prima dată iarna asta când m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Parcă era o mireasmă cunoscută, parcă era soarele de vară. Dar nu, era..., erai!

In the heart of the city!

Acum sunt plină de spiritul oraşului, simt cum sângele îmi aleargă prin miile de tone de beton şi-l trezeşte la viaţă.
Deşi e o zi urâtă, friguroasă, deşi a încept să ningă, oraşul încă are activitate.
Prin parcuri, în faţa fast-food-urilor, în staţii, coborând la metrou, la semafoare, imensul furnicar uman îşi continuă nestingherit cursul zilnic al întâmplărilor.
Şi ce daca e o zi de iarnă, rece şi deprimantă?
Oamenii continuă să iasă în oraş , să meargă cu metroul, să aştepte la semafor...

Amelié

Amelié este eroina romanului meu.Pe care nu l-am scris, şi pe care cred că n-o să-l scriu niciodată. Amelié e eroina mea. E fata cu dreadlocks de la colţul străzii,ea cântă la chitară în parc, ea fumează iarbă, ea fuge la mare când i se face dor, ea se joacă in nisip, ea strânge alge şi bucăţi de scoici.
Îi place să creadă că bucăţile de scoici îi pot astupa rănile din suflet. Ea este efemeră, este un nouraş primăvăratic, o picătură de ploaie, un fir de nisip.
E un amurg şi un apus.
E soarele din mine.

O, voi ficţiuni, dulce lemn de tei!

Cineva zicea odată că pozele cele mai bune sunt acelea care îţi dau impresia că au oprit timpul in loc.
Acum ţin în mână o astfel de poză alb-negru, o poză cu parfum de trecut şi de flori ofilite. Poza are un colţ îndoit, iar fata din poză are privirea tristă.
Părul negru îi e răvăşit, cred că din cauza vântului, pentru că e afară, pe un câmp. Are o rochiţă albă, cu bretele subţiri pe umeri şi o floare albastră cusută în dreptul inimii.
Deasupra  umărului ei drept o floarea-soarelui se înalţa semeaţă spre cerul alb-gri.
Pare că fredonează ceva...
Ochii ei negri parcă-ţi injectează o doză din tristeţea şi melancolia ei.
Am dat peste ea în catastiful negru al Afroditei.
Era cea mai tristă poză de acolo...fata cu cei mai negri ochi, zâmbea trist alb-negru...