Plec...şi continuarea o ştii!

Prea multe le ştiu dinainte, prea multe vânătăi am pe suflet.
Plec. Şi nu mă mai întorc.
Îmi vei culege urmele paşilor şi vei plange peste ele. La fel vei face şi cu firele de păr şi dârele de parfum lăsate pe pernă, cu urmele de buze de pe chiştoacele de ţigări din scrumieră.
O să găseşti fantasme ale mele agăţate de umeraşe sau în cuier, dar sunt doar fantasme. Iar ţipătul rămas pe mărul din care am muşcat doar o dată,  o să te doară.
Plec. Şi nu ma mai întorc.

Ce eşti tu?

El: Ce eşti tu?
Ea: Un fel de înger mai rebel şi mai fără suflet decât toţi îngerii, mai pământesc şi mai strălucitor.
El: Ce eşti tu, îngere, de-ţi văd privirea purtând toţi cei o mie de bărbaţi ce te-au iubit, deşi tu încă ai obrazul neted şi brun de soare şi buzele roze?
Ea: (zâmbea)
El: Cum eşti tu înger fără aripi?
Ea: Vezi tu, nu sunt aripile cele care fac pe înger... Şi-n plus, nu sunt chiar un înger.
El: (o privea întrebător) Cum aşa?
Ea: (un zâmbet scurt îi ridică colţurile buzelor pentru o secundă...după care redeveni serioasă) Aşa!
El: Ce eşti tu...un mister?
Ea: Mi-ai concentra toată existenţa într-un mister?
El: Dacă aş putea să-ţi cunosc toată existenţa măcar...

Printemps...

Acum se simte într-adevăr că a venit primăvara, e atât de cald. Deşi am impresia ca e deja vară, cu toată căldura şi tot praful.
Am o moleşeală fizică şi psihică cruntă. Prima de acest fel. Un veşnic şi neobosit somn îmi stă pe gene şi-mi închide pleoapele cu greutatea lui de fluture invizibil.
Poate că mă simt uşoară ca şi primăvara însăşi, în oceanul ăsta de monotonie. Uneori, de cele mai multe ori, nu mai am loc de gânduri în camera asta mică, căreia i-am luat-o înainte cu vârsta.
Am nevoie de o vacanţă sau de o pauză de viaţă. Simt nevoia unei noi metamorfoze. În fond, ce a fost viaţa mea până acum, dacă nu un lung şir de metamorfoze, mai mult sau mai puţin notabile?

Puf de păpădie.

Am intrat în casă, în casa mea, parfumul meu mă întâmpină primitor.
După-amiaza asta rece am petrecut-o la tine. Şi acum mai suntem noi din când în când, nu doar tu şi eu.
Părul îmi miroase a frig, şi paltonul la fel. Bluza miroase a parfumul meu. Le-am dat pe toate jos şi am găsit-o!
Aroma ta arogantă era pe pielea mea. Vagabonda pe bulevardele trupului meu cu siguranţa sa dobândită în luni şi luni de experimente, mai ceva ca-n totdeauna. Nici măcar cafeaua amară n-o îndepărtează, ea rămâne aici, în jurul meu până dimineaţă, ca să-mi dea impresia că ai dormit cu mine.
Dar degeaba, puful păpădiei noastre nu mai e un glob perfect în care ne închideam sufletele, puful s-a spulberat.
E şi păcat...
  P.S. Jumătatea mea de păpădie am păstrat-o într-o cutie, iar pe tine-n gând, alături de-un zâmbet.

And now what?

Mai caut eu oare aceea iubire ideală? Acum când cultul marii iubiri s-a năruit?

Acum când, eu, unicul adept am încetat să cred. Mai cred eu oare...?