De acasă la şcoală şi de la şcoală acasă...ne-am scris numele unul lângă altul pe peretele adolescenţei.

Îmi e dor de Ea. Te întrebi cine e Ea, poate.

Ea, de fapt Ele, bine hai să zic aşa să înţelegi mai bine, Ele sunt două...ceva ce îmi lipsesc mie acum, ca o sticla de apă rece pe caniculă.

Una din ele este...fosta mea colegă de bancă, care niciodată nu a rămas atat de puţin. A fost prietena, confidenta şi cam tot ce poate fi un coleg de bancă şi poate mai mult de atât.

Cealaltă Ea e Vara. Dar asta e o altă poveste de care nu stau acum.

 Simt lipsa prietenei mele privind doar razele ameţite care mai ajung acum pe pământ.Mi-e dor de vieţile noastre alandala de dinainte şi de nasul ei puţin ascuţit, de binedispoziţia ei mereu prezentă, sau aproape mereu,de mimica feţei când se enerva, de...de toată Ea mi-e dor!

 Mi-e dor de râsul pe înfundate la orele de mate si de sâmbetele pierdute printre pernele de pe patul meu.Şi toate prostiile pe care le scriam, cântecele şi complicaţiile noastre "îngrozitoare" de adolescente, tolăneala pe caldarâmul fierbinte prin ultimele săptămâni de şcoala, cand ne uitam cu o plictiseala evidenta la oamenii care treceau pe strada, visatul cu ochii deschişi şi toate nimicurile astea  colorau într-un fel viaţa pe care o duceam atunci cu paşi târâţi de acasă la şcoală şi de la şcoală
 acasă.