Un fior ne străbate...

Ea: Ce-o să rămână în urmă?
El: Scrum, vreun fior uitat intr-un sertar. O,stai! Am uitat,n-ai sertare. Oricum, uitat pe undeva...

Ea:Şii..mai ce...?

El:Şi amprente pe balustrada strâmbă de fier şi aşternuturi răvăşite...

Ea:Şi...sentimente? Nimic de zis?

El: Nu fi naivă.Alea s-au pierdut de mult pe drum.
Ea: Şi totuşi nu-i nimic de spus? Ceva, orice! 
El (uitându-se la ceas): E târziu!...


Apoi a început ploaia, care a topit uşor-uşor, imaterialele ei gânduri...
-Când am devenit insensibilă la zâmbete?


Şi a rătăcit o grămadă pe strazile umede.Cerul alburiu cernea peste oraş o ploaie lipicioasă, seacă şi rece.
Poate îţi aduci aminte ziua mohorâtă in care a trecut pe lângă tine.Ai văzut doi ochi întunecaţi sub o gluga albastră.Ai văzut doar buzele pale şi moi (şi fără să vrei ai simţit nevoia să le atingi,să te convingi de moliciunea lor), un nas rotund şi, in ansamblu, o faţă comună, şi totuşi parcă sfredelul ochilor ei te urmăreşte şi peste câteva zile bune, şi parcă părul castaniu îţi aduce aminte de...acel ceva al tău, al fiecăruia, a cărei evocare îţi aduce un strop amar în gând şi un gol in stomac, urmate de o tristeţe ştearsă, dar oricum tristeţe.

Ai văzut toate astea şi totuşi n-ai văzut nimic. Suferinţa unora poate fi atât de izolată, încât numai zilele ploioase o scot la iveală în ochii după care se ascunde.