Moartea sufletului

Lunile se-ntind sticloase 
De la un capăt la altul al anului.
Dorul se sparge pe oase
Şi mă plesnesc corzile pianului.


Muşcă regretul crunt,
Rămân, pe rând, fără vene.
Mă-ntreb cât mai ai să fi sfânt
Când lumina ta sparge întunericul din gene.


Mă uit pe geam şi văd moartea sufletului,
Care se plimbă pe-alei greoi.
Mă rog la capătul firului,
Să te-ntorci, fantasma, 'napoi.

Frânturi de fragil

Stau ghemuită-n podul palmei tale şi-ţi veghez somnul. Dar mă plictisesc şi-ncep să mă joc cu linia vieţii. Unghiile mele roşii îmi trezesc pofta de a ucide, şi ţi-aş ucide somnul, ca să te-aduc mai aproape de mine. Dar sunt atât de firavă, încât ştii că dacă te-ai apropia cu mai mult de-o răsuflare m-aş fărâmiţa în neant.

O dată, pe când dormeai, m-am aşezat pe buzele tale, iar când ai expirat m-am rostogolit în aer ca un fir de praf. Altă dată m-ai alungat tu cu mâna. Câte pene din aripi mi-au picat atunci...

Cu un scârţâit uşor de obloane vechi ţi-ai deschis pleoapele şi ai descătuşat privirea. Dârele lăsate de ea prin aer sunt ca două raze, şi-n loc de ochi tu ai doi sori.

Delir

Vreau să-mi ies din contur şi să colind pe coline. Mă feresc de colaps. Cuvinte jignite, păreri de rău neputincioase şi unele chiar siropoase. Şi poza cu marea pe care o privesc minute-n şir şi-aştept să fie vară, şi mi-e dor de tine, dar asta-i altă poveste. Parc-aud pescăruşii, îmi urlă sângele-n vene şi waţii mi se revarsă pe piele, prin pori. Afară e prea frig şi-năuntru e prea cald. Înauntrul meu. Căldura se sparge de pupile şi devine fluturi, deci plâng fluturi. Se surpă patul cu mine şi privirile mă muşcă cu irişii lor siniştrii. Zarul coboară pe scări c-un zgomot infernal de tinichele. Măştile de ceară îmi zâmbesc ironic şi  eu le urăsc puţin câte puţin, pe rând.

Oh, se stinge ţigarea, începe ploaia, aş bea o cafea.

Ultimele cioburi de scoică

E linişte de vorbe goale

E şahul minţilor murdare.

Parcă ţi-e teamă să păşeşti în sanctuarul mereu cald, mereu altfel. Lumina soarelui îl face să pară şi mai moale.

Clopoţelul de alamă sună. Universul tot se concentrează în jurul tău. Şi vezi chipul chinului tău pictat romantic pe pereţi şi podea. Simţi adrenalina cum îţi urcă în sânge. Adie vântul, prin fereastra deschisă, peste mintea ta fierbândă şi te loveşte peste frunte.

Te învârţi pe lângă patul nefăcut în care vezi zeci de trupuri iubind-o şi te doare. Te-nfurii.

Dai peste poze vechi cu voi şi, privindu-le, ţi se face scârbă. Scârbă de ceea ce sunteţi acum. Te aşezi pe un fotoliu şi-ţi cuprinzi capul în palme. Încă priveşti patul. E cel mai mare inamic al tău. E confidentul celorlalte iubiri.

Cu o fracţiune de secundă înainte ca uşa să se deschidă ai ştiut că vine. Stă în prag cu părul răvăşit, cu buzele umflate şi şalul şi sandalele într-o mână. Eşti derutat. De ce nu zâmbeşte, de ce nu i se aprind ochii, de ce nu-şi muşcă buzele, de ce nu-ţi sare-n braţe? De ce stă rezemată de uşă , fără să spună ceva?

Pleci. Paşii tăi se aştern greu pe podea, ar vrea să stea locului, şi tu ai vrea...

Te opreşte la uşă cu propriul ei corp, îţi înfige mâna-n păr şi-ţi şopteşte peste frunte: "Fraiere!"

Şi tu...tu ai vrea să mori, să te naşti înc-o dată şi s-o iubeşti din nou. Mereu pueril, mereu inocent...

Ploaia

Ploaia înverzeşte livezile
Ploaia şterge dovezile
Cum c-a fost cândva ceva
Ce azi e doar în mintea ta.

Ploaia răceşte pielea
Ploaia curăţă mierea
De pe miile de răni
De pe zecile de căni.

Ploaia ascute tăcerea
Ploaia înmoaie durerea
Face soarele mai frumos
Şi întoarce totul pe dos.

Privirile

Privirile sunt negre, albe
Privirile pot fi și oarbe.
Privirile iubesc căldura
Privirile privesc frântura.

Jurnal

Zac sub o toropeală cruntă. Atâtea gânduri m-au strivit cu greutatea lor neînchipuită.
Parcă aud uşa scârţâind. Dar tu nu intri niciodată pe uşa care scârţâie. De fapt, tu niciodată nu intri pe uşă.
Am vrut să mi se pară un lucru familiar. Abia azi am observat că uşa scârţâie. Abia azi am observat înc-o pereche de ochi în care cresc. 
Mai am jumătate de măr pe noptieră, cu pulpa gălbuie, ştearsă. E un mic soare cu sumburi.
În scrumieră ţigarea se arde. Afară se-noptează încet. Becurile de pe stradă pâlpâie. Îngerii nu se mai ascund după chipuri de piatră. Soarele cade, ca la începutul lumii.

Sminteală

Închisă în camera mică cât un zar ţesea speranţe şi gînduri criminale. De la geamul ei micuţ arunca cu săgeţi otrăvite spre oameni  cu inimile ascunse şi minţi mici şi îndoctrinate.
A prins porumbei albi şi le-a legat de picioare sticluţe cu gânduri şi amintiri sidefate.
Îi bate în geam o creangă cu frunze negre să-i amintească faptul că lumea încă-i acolo şi că timpul s-a oprit doar în cămaruţa ei.
Are vise lungi cu rămăşiţe de viitori oameni şi trupuri scabroase dansând într-o ploaie de sânge. Şi un om bătrân ce cântă simulacru frumosul şi care se transformă într-o stană de piatră la sfârşitul fiecărui cântec.
Se trezeşte lac de sudoare şi murdară de sânge pe maini, vrând să fugă de iluziile bolnave. Dar nu face decât să se afunde în pernă şi să spere că va fi luată în braţe.
Încearcă să n-adoarmă şi pleoapele o ard când închide ochii şi vrea nenorocita aia de îmbrăţişare, o vede ca pe un colac de salvare în lumea ei tenebroasă, unde mintea-i născoceşte noi căi ca s-o chinuie.
Şi porumbeii nu se întorc...şi ea nu-şi aminteşte să-i fi trimis aşa departe...