Închisă în camera mică cât un zar ţesea speranţe şi gînduri criminale. De la geamul ei micuţ arunca cu săgeţi otrăvite spre oameni cu inimile ascunse şi minţi mici şi îndoctrinate.
A prins porumbei albi şi le-a legat de picioare sticluţe cu gânduri şi amintiri sidefate.
Îi bate în geam o creangă cu frunze negre să-i amintească faptul că lumea încă-i acolo şi că timpul s-a oprit doar în cămaruţa ei.
Are vise lungi cu rămăşiţe de viitori oameni şi trupuri scabroase dansând într-o ploaie de sânge. Şi un om bătrân ce cântă simulacru frumosul şi care se transformă într-o stană de piatră la sfârşitul fiecărui cântec.
Se trezeşte lac de sudoare şi murdară de sânge pe maini, vrând să fugă de iluziile bolnave. Dar nu face decât să se afunde în pernă şi să spere că va fi luată în braţe.
Încearcă să n-adoarmă şi pleoapele o ard când închide ochii şi vrea nenorocita aia de îmbrăţişare, o vede ca pe un colac de salvare în lumea ei tenebroasă, unde mintea-i născoceşte noi căi ca s-o chinuie.
Şi porumbeii nu se întorc...şi ea nu-şi aminteşte să-i fi trimis aşa departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu