Ultimele cioburi de scoică

E linişte de vorbe goale

E şahul minţilor murdare.

Parcă ţi-e teamă să păşeşti în sanctuarul mereu cald, mereu altfel. Lumina soarelui îl face să pară şi mai moale.

Clopoţelul de alamă sună. Universul tot se concentrează în jurul tău. Şi vezi chipul chinului tău pictat romantic pe pereţi şi podea. Simţi adrenalina cum îţi urcă în sânge. Adie vântul, prin fereastra deschisă, peste mintea ta fierbândă şi te loveşte peste frunte.

Te învârţi pe lângă patul nefăcut în care vezi zeci de trupuri iubind-o şi te doare. Te-nfurii.

Dai peste poze vechi cu voi şi, privindu-le, ţi se face scârbă. Scârbă de ceea ce sunteţi acum. Te aşezi pe un fotoliu şi-ţi cuprinzi capul în palme. Încă priveşti patul. E cel mai mare inamic al tău. E confidentul celorlalte iubiri.

Cu o fracţiune de secundă înainte ca uşa să se deschidă ai ştiut că vine. Stă în prag cu părul răvăşit, cu buzele umflate şi şalul şi sandalele într-o mână. Eşti derutat. De ce nu zâmbeşte, de ce nu i se aprind ochii, de ce nu-şi muşcă buzele, de ce nu-ţi sare-n braţe? De ce stă rezemată de uşă , fără să spună ceva?

Pleci. Paşii tăi se aştern greu pe podea, ar vrea să stea locului, şi tu ai vrea...

Te opreşte la uşă cu propriul ei corp, îţi înfige mâna-n păr şi-ţi şopteşte peste frunte: "Fraiere!"

Şi tu...tu ai vrea să mori, să te naşti înc-o dată şi s-o iubeşti din nou. Mereu pueril, mereu inocent...