Înăuntrul

(...) Poate că detaşarea cu care mă chinui singură, cu care îmi storc psihicul ăsta, e dovada infailibilă a faptului că ştiu dinainte că o să am mult de suferit, că o să fiu un om atât de şubred pe dinăuntru, abrutizat sentimental. Şi mă omoară, îmi toacă nervii oamenii ăştia din jur. De ce nu mă lasă să-mi văd eu de treburile mele, să trăiesc în lumea mea, singură, şi aşa duc o existenţă armonioasă cu mine însămi, cu toate că uneori sunt brutală peste poate cu sinea mea. Şi e perfect să fiu doar eu cu mine, să-mi ronţăi sufletul ca pe un biscuit. Am un moment violent înauntrul meu acum. Lacrimile mă dor, dar nu se nasc, şi nervii-mi sunt întinşi la maximum, şi mă dor nenorocitele astea de oase vechi de naiba ştie câte vieţi. (...)

Sweet sixteen

Urăsc sfârşitul de weekend, te face să te gândeşti la ce-ai făcut şi e deprimant.E deprimant să stai în casă, sau poate e deprimant să stai la mine în casă, şi e şi soarele ăsta care nu încălzeşte deloc atmosfera, şi patul ăsta nefăcut care-mi inspiră vulnerabilitate. Atâta alb şi atâta vulnerabilitate.
Şi tu? Tu să nu-mi spui dacă-i corect, să nu-mi spui dacă-i rău şi, mai ales, să nu-mi spui dacă-i bine. Mai bine nu-mi spune nimic. Mai bine ia-ţi buza de jos şi pune-o unde vrei pe mine. Mai bine găseşte mirosul care-ţi place şi aruncă-ţi norii ăia de pe cap.
Observ o singură schimbare. Sunt amară şi indiferentă, cu ochi mai mult pentru tine.
Şi mintea-i pentru!

Dialog

- Ce fapt ciudat de nelalocul lui, marea are parfumul tău...
- Ucide-o dacă poţi! Dacă te lasă inima...
- Răbdare...

Hipnoză (motiv de evitare)

Poate vrei să filozofezi pe pontonul de gene, deasupra lacului ochilor mei. Poate ai curaj să priveşti în adâncurile întunecate, ştiu că ai, dar n-o face! Te implor...

Vei cădea, hipnotizat, rigid, în apa cleioasă, ce aduce a petrol şi te voi pierde. Nu, nu te speria! Nu vei muri, vei putea respira, vei trăi o mică eră acolo, dar vei înota la mal cu mişcări mecanice şi cu ochii căutând, speriaţi, un reper, ceva din trecut. Vei ieşi abrutizat, fără suflet. Pentru că, vezi tu, misterul se menţine doar cu suflete, cu idealuri, cu vise şi cutezanţă.

Dar...tu ai putea risca! Da! Pentru că sufletul tău nutreşte idealuri prea înalte şi felurite, ai putea rămâne pentru totdeauna acolo, în adâncuri, fiindcă irişii, monştrii lacustri, se pot hrăni şapte vieţi cu sufletul tău uimitor, mereu vesel, mereu altfel.

Aş renunţa la toate artificiile menite să atraga straini, care se dovedesc inoportuni, pe care valurile aproape insesizabile ale lacului îi aruncau la mal cu silă, iar irişii se retrăgeau scârbiţi de superficial, pe fundul lacului, unde se roteau mereu în cerc, mereu hipnotizând.

Dans

Pleoape fardate, 
Buze rujate,
Mascate gunoaie,
Un dans în ploaie.

Glezne obosite,
Trupuri folosite,
Circ odios,
Un dans mlădios.

Ochi înroşiţi,
Nervi slăbiţi,
Gândind febril,
Un dans inutil.

Figuri înmuiate,
Arome amestecate,
Glas îngheţat,
Un dans uitat.

Tot ce n-ai să-mi dai...

Vreau s-adulmec piele brumată,


Vreau să simt în nări iarba fumată,


Vreau să te văd întins, înmuiat


În apă cu alge, zâmbind minunat.






Vreau ploaie pe piele fierbinte,


Vreau gura care nu minte,


Vreau o baie în flori de cireş

În priviri de îngeri legaţi fedeleş.

Beautiful stranger

A privit-o doar 10 minute, cât a coborât să plătească benzina, dar n-a fost nevoie de mai mult ca să-l fascineze.

Hainele ei miroseau a pericol de la o poştă, iar expresia din privirea ei era o provocare. Părul lung, care flutura uşor în urma ei răspândea libertate. Ea era detaşarea în persoană. Învăţase câte puţin de la fiecare şi acum era deasupra tuturor. Nimic nu părea s-o atingă şi avea o filozofie de viaţă atât de simplista. Era extrem de complexă, tocmai de aia se regăsea în simplitate. Uneori era foarte dură cu ea însăşi, îşi diseca sufletul, îi studia mecanismele, apoi acţiona în cunoştinţă de cauză. Niciodată nu asculta zvonurile. Nici măcar ştirile radio. Îşi iubea viaţa şi o trăia în afara limitelor normalului. Era o singuratică şi o nonconformistă. Cu toate astea îşi aduna prietenii des. Vorbea mult la telefon. Îşi schimba des stările şi visa mult. Nu-i scăpa niciun detaliu şi analiza oamenii din jurul ei cu o precizie obsesivă. Avea certitudinile ei, care se dovedeau foarte rar greşite.

L-a ţintuit locului c-o privire hotărâtă, oţelită. Mai puternică chiar şi decât voinţa lui. A plecat în grabă spre vest. Şi-a revenit după câteva minute, torturat de gândul că n-o s-o mai vadă niciodată.

O mână cu o mânecă de tatuaje fanteziste schimba vitezele, iar maşina alerga pe şoseaua cu 2 benzi ca fulgerul. Aceeaşi mână mai ducea din când în când la gură un biscuite în formă de stea.

În spatele ochilor închişi

Ce se întâmplă în spatele ochilor închişi, sigilaţi de pleoape reci şi pământi?

Universul e infinit şi acolo, dar lumile se înmulţesc peste măsură şi se împletesc, însorite şi întuncate, formând un contrast ţipător şi dureros pentru ochiul uman.

Acolo orice înseamnă altceva, totul e un capriciu al minţilor slabe şi bolnave. Pereţii sunt vopsiţi cu iluzii, iar zidurile nu se mai sfârşesc. E locul în care niciodată nu ajungi la timp ca să prinzi vreo corabie în port.Locul în care un clipit e un semn de viaţă, locul în care eroii nu există, dacă nu le joci tu rolul. E locul în care nu simţi nicio durere, locul în care contează doar propria ta persoană. E locul în care nervii învaţă să zboare, şi te părăsesc, iar mintea ţi se fragmentează.

E locul în care nu-ţi spune nimeni de ce ai venit şi de ce vei pleca. E locul pe care trebuie să-l modelezi, să-l faci să-ţi semene, altfel te va trimite înapoi într-o cutie de carton.

Past.

De ce nu ne iubim sub perdelele alea albe ce cad grele până-n podea? Hai să ne ascundem acolo, să nu ne găsească nici certurile, nici gelozia, nici toată lumea.
Îţi vei odihni privirea-n ochii mei, o să-i transform într-un divan, şi o să-ţi mângâi  încheieturile cu suflul respiraţiei, ca sângele să nu-ţi mai alerge prin vene, iar tu să nu mai porţi război cu mine însuţi.
.........................................................................................................................................................................

Poate, cândva, scopul lui voi fi eu.

....................................................................

Încep să cred în jumătatea mea îngerească. Aici, pe pământ, dragostea nu mai poate fi trăită, a cunoscut împlinirea şi s-a retras, egoistă, în fiecare din noi. 

Moartea sufletului

Lunile se-ntind sticloase 
De la un capăt la altul al anului.
Dorul se sparge pe oase
Şi mă plesnesc corzile pianului.


Muşcă regretul crunt,
Rămân, pe rând, fără vene.
Mă-ntreb cât mai ai să fi sfânt
Când lumina ta sparge întunericul din gene.


Mă uit pe geam şi văd moartea sufletului,
Care se plimbă pe-alei greoi.
Mă rog la capătul firului,
Să te-ntorci, fantasma, 'napoi.

Frânturi de fragil

Stau ghemuită-n podul palmei tale şi-ţi veghez somnul. Dar mă plictisesc şi-ncep să mă joc cu linia vieţii. Unghiile mele roşii îmi trezesc pofta de a ucide, şi ţi-aş ucide somnul, ca să te-aduc mai aproape de mine. Dar sunt atât de firavă, încât ştii că dacă te-ai apropia cu mai mult de-o răsuflare m-aş fărâmiţa în neant.

O dată, pe când dormeai, m-am aşezat pe buzele tale, iar când ai expirat m-am rostogolit în aer ca un fir de praf. Altă dată m-ai alungat tu cu mâna. Câte pene din aripi mi-au picat atunci...

Cu un scârţâit uşor de obloane vechi ţi-ai deschis pleoapele şi ai descătuşat privirea. Dârele lăsate de ea prin aer sunt ca două raze, şi-n loc de ochi tu ai doi sori.

Delir

Vreau să-mi ies din contur şi să colind pe coline. Mă feresc de colaps. Cuvinte jignite, păreri de rău neputincioase şi unele chiar siropoase. Şi poza cu marea pe care o privesc minute-n şir şi-aştept să fie vară, şi mi-e dor de tine, dar asta-i altă poveste. Parc-aud pescăruşii, îmi urlă sângele-n vene şi waţii mi se revarsă pe piele, prin pori. Afară e prea frig şi-năuntru e prea cald. Înauntrul meu. Căldura se sparge de pupile şi devine fluturi, deci plâng fluturi. Se surpă patul cu mine şi privirile mă muşcă cu irişii lor siniştrii. Zarul coboară pe scări c-un zgomot infernal de tinichele. Măştile de ceară îmi zâmbesc ironic şi  eu le urăsc puţin câte puţin, pe rând.

Oh, se stinge ţigarea, începe ploaia, aş bea o cafea.

Ultimele cioburi de scoică

E linişte de vorbe goale

E şahul minţilor murdare.

Parcă ţi-e teamă să păşeşti în sanctuarul mereu cald, mereu altfel. Lumina soarelui îl face să pară şi mai moale.

Clopoţelul de alamă sună. Universul tot se concentrează în jurul tău. Şi vezi chipul chinului tău pictat romantic pe pereţi şi podea. Simţi adrenalina cum îţi urcă în sânge. Adie vântul, prin fereastra deschisă, peste mintea ta fierbândă şi te loveşte peste frunte.

Te învârţi pe lângă patul nefăcut în care vezi zeci de trupuri iubind-o şi te doare. Te-nfurii.

Dai peste poze vechi cu voi şi, privindu-le, ţi se face scârbă. Scârbă de ceea ce sunteţi acum. Te aşezi pe un fotoliu şi-ţi cuprinzi capul în palme. Încă priveşti patul. E cel mai mare inamic al tău. E confidentul celorlalte iubiri.

Cu o fracţiune de secundă înainte ca uşa să se deschidă ai ştiut că vine. Stă în prag cu părul răvăşit, cu buzele umflate şi şalul şi sandalele într-o mână. Eşti derutat. De ce nu zâmbeşte, de ce nu i se aprind ochii, de ce nu-şi muşcă buzele, de ce nu-ţi sare-n braţe? De ce stă rezemată de uşă , fără să spună ceva?

Pleci. Paşii tăi se aştern greu pe podea, ar vrea să stea locului, şi tu ai vrea...

Te opreşte la uşă cu propriul ei corp, îţi înfige mâna-n păr şi-ţi şopteşte peste frunte: "Fraiere!"

Şi tu...tu ai vrea să mori, să te naşti înc-o dată şi s-o iubeşti din nou. Mereu pueril, mereu inocent...

Ploaia

Ploaia înverzeşte livezile
Ploaia şterge dovezile
Cum c-a fost cândva ceva
Ce azi e doar în mintea ta.

Ploaia răceşte pielea
Ploaia curăţă mierea
De pe miile de răni
De pe zecile de căni.

Ploaia ascute tăcerea
Ploaia înmoaie durerea
Face soarele mai frumos
Şi întoarce totul pe dos.

Privirile

Privirile sunt negre, albe
Privirile pot fi și oarbe.
Privirile iubesc căldura
Privirile privesc frântura.

Jurnal

Zac sub o toropeală cruntă. Atâtea gânduri m-au strivit cu greutatea lor neînchipuită.
Parcă aud uşa scârţâind. Dar tu nu intri niciodată pe uşa care scârţâie. De fapt, tu niciodată nu intri pe uşă.
Am vrut să mi se pară un lucru familiar. Abia azi am observat că uşa scârţâie. Abia azi am observat înc-o pereche de ochi în care cresc. 
Mai am jumătate de măr pe noptieră, cu pulpa gălbuie, ştearsă. E un mic soare cu sumburi.
În scrumieră ţigarea se arde. Afară se-noptează încet. Becurile de pe stradă pâlpâie. Îngerii nu se mai ascund după chipuri de piatră. Soarele cade, ca la începutul lumii.

Sminteală

Închisă în camera mică cât un zar ţesea speranţe şi gînduri criminale. De la geamul ei micuţ arunca cu săgeţi otrăvite spre oameni  cu inimile ascunse şi minţi mici şi îndoctrinate.
A prins porumbei albi şi le-a legat de picioare sticluţe cu gânduri şi amintiri sidefate.
Îi bate în geam o creangă cu frunze negre să-i amintească faptul că lumea încă-i acolo şi că timpul s-a oprit doar în cămaruţa ei.
Are vise lungi cu rămăşiţe de viitori oameni şi trupuri scabroase dansând într-o ploaie de sânge. Şi un om bătrân ce cântă simulacru frumosul şi care se transformă într-o stană de piatră la sfârşitul fiecărui cântec.
Se trezeşte lac de sudoare şi murdară de sânge pe maini, vrând să fugă de iluziile bolnave. Dar nu face decât să se afunde în pernă şi să spere că va fi luată în braţe.
Încearcă să n-adoarmă şi pleoapele o ard când închide ochii şi vrea nenorocita aia de îmbrăţişare, o vede ca pe un colac de salvare în lumea ei tenebroasă, unde mintea-i născoceşte noi căi ca s-o chinuie.
Şi porumbeii nu se întorc...şi ea nu-şi aminteşte să-i fi trimis aşa departe...

Plec...şi continuarea o ştii!

Prea multe le ştiu dinainte, prea multe vânătăi am pe suflet.
Plec. Şi nu mă mai întorc.
Îmi vei culege urmele paşilor şi vei plange peste ele. La fel vei face şi cu firele de păr şi dârele de parfum lăsate pe pernă, cu urmele de buze de pe chiştoacele de ţigări din scrumieră.
O să găseşti fantasme ale mele agăţate de umeraşe sau în cuier, dar sunt doar fantasme. Iar ţipătul rămas pe mărul din care am muşcat doar o dată,  o să te doară.
Plec. Şi nu ma mai întorc.

Ce eşti tu?

El: Ce eşti tu?
Ea: Un fel de înger mai rebel şi mai fără suflet decât toţi îngerii, mai pământesc şi mai strălucitor.
El: Ce eşti tu, îngere, de-ţi văd privirea purtând toţi cei o mie de bărbaţi ce te-au iubit, deşi tu încă ai obrazul neted şi brun de soare şi buzele roze?
Ea: (zâmbea)
El: Cum eşti tu înger fără aripi?
Ea: Vezi tu, nu sunt aripile cele care fac pe înger... Şi-n plus, nu sunt chiar un înger.
El: (o privea întrebător) Cum aşa?
Ea: (un zâmbet scurt îi ridică colţurile buzelor pentru o secundă...după care redeveni serioasă) Aşa!
El: Ce eşti tu...un mister?
Ea: Mi-ai concentra toată existenţa într-un mister?
El: Dacă aş putea să-ţi cunosc toată existenţa măcar...

Printemps...

Acum se simte într-adevăr că a venit primăvara, e atât de cald. Deşi am impresia ca e deja vară, cu toată căldura şi tot praful.
Am o moleşeală fizică şi psihică cruntă. Prima de acest fel. Un veşnic şi neobosit somn îmi stă pe gene şi-mi închide pleoapele cu greutatea lui de fluture invizibil.
Poate că mă simt uşoară ca şi primăvara însăşi, în oceanul ăsta de monotonie. Uneori, de cele mai multe ori, nu mai am loc de gânduri în camera asta mică, căreia i-am luat-o înainte cu vârsta.
Am nevoie de o vacanţă sau de o pauză de viaţă. Simt nevoia unei noi metamorfoze. În fond, ce a fost viaţa mea până acum, dacă nu un lung şir de metamorfoze, mai mult sau mai puţin notabile?

Puf de păpădie.

Am intrat în casă, în casa mea, parfumul meu mă întâmpină primitor.
După-amiaza asta rece am petrecut-o la tine. Şi acum mai suntem noi din când în când, nu doar tu şi eu.
Părul îmi miroase a frig, şi paltonul la fel. Bluza miroase a parfumul meu. Le-am dat pe toate jos şi am găsit-o!
Aroma ta arogantă era pe pielea mea. Vagabonda pe bulevardele trupului meu cu siguranţa sa dobândită în luni şi luni de experimente, mai ceva ca-n totdeauna. Nici măcar cafeaua amară n-o îndepărtează, ea rămâne aici, în jurul meu până dimineaţă, ca să-mi dea impresia că ai dormit cu mine.
Dar degeaba, puful păpădiei noastre nu mai e un glob perfect în care ne închideam sufletele, puful s-a spulberat.
E şi păcat...
  P.S. Jumătatea mea de păpădie am păstrat-o într-o cutie, iar pe tine-n gând, alături de-un zâmbet.

And now what?

Mai caut eu oare aceea iubire ideală? Acum când cultul marii iubiri s-a năruit?

Acum când, eu, unicul adept am încetat să cred. Mai cred eu oare...?

Acum...

Mi-e dor de-al lunii mai păcat,
Mi-e dor de-un palid zburător.
Mi-e dor de-un zâmbet arogant,
Mi-e dor...şi simt că mor.

Acum când aripi ţi-au crescut
Pe al tău spate neted,
Doresc aprig să fi putut
Să mi te scot din cuget.

Acum, boare cu iz de fragi,
Te-ai ridicat măiastru
Sub aripile-ţi albe, largi;
Te-ascunzi în cer sihastru.


Şi-arunci cu stele, mii şi mii
Când de frustrare, tremuri
Acum nu poţi ca să mai vii
La ale mele-ndemnuri.


În visul meu întunecat,
De veşnicie plin
Îţi mângâi chipu-ndoliat,
Durerea să-ţi alin.


Spre a ta linişte, iubite
Aprind un băţ de ceară.
Arunc pe râu frunze-nflorite,
Şi sunete de seară.

Fâşie de soare.

Când am intrat în cameră am gasit-o pe Amelié pe pat, într-o după-amiază prăfuită de primăvară târzie. Avea draperiile trase, doar câteva dungi de soare puteau pătrunde în cameră şi se lungeau peste ea. Purta o rochiţă albă şi multa lene. Nu asculta nici muzică, i se părea grea, materială şi sufocantă. Ţinea ochii închişi şi genele-i lungi făceau umbre pe peretele pictat. Mai avea un pic şi intra în comă de vise, murmurând în răstimpuri: "Mai...,păcat...,cel dintâi..."

Un zâmbet şi apoi dimineaţă!

Azi am avut cei mai dulci zori. Prima dată iarna asta când m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Parcă era o mireasmă cunoscută, parcă era soarele de vară. Dar nu, era..., erai!

In the heart of the city!

Acum sunt plină de spiritul oraşului, simt cum sângele îmi aleargă prin miile de tone de beton şi-l trezeşte la viaţă.
Deşi e o zi urâtă, friguroasă, deşi a încept să ningă, oraşul încă are activitate.
Prin parcuri, în faţa fast-food-urilor, în staţii, coborând la metrou, la semafoare, imensul furnicar uman îşi continuă nestingherit cursul zilnic al întâmplărilor.
Şi ce daca e o zi de iarnă, rece şi deprimantă?
Oamenii continuă să iasă în oraş , să meargă cu metroul, să aştepte la semafor...

Amelié

Amelié este eroina romanului meu.Pe care nu l-am scris, şi pe care cred că n-o să-l scriu niciodată. Amelié e eroina mea. E fata cu dreadlocks de la colţul străzii,ea cântă la chitară în parc, ea fumează iarbă, ea fuge la mare când i se face dor, ea se joacă in nisip, ea strânge alge şi bucăţi de scoici.
Îi place să creadă că bucăţile de scoici îi pot astupa rănile din suflet. Ea este efemeră, este un nouraş primăvăratic, o picătură de ploaie, un fir de nisip.
E un amurg şi un apus.
E soarele din mine.

O, voi ficţiuni, dulce lemn de tei!

Cineva zicea odată că pozele cele mai bune sunt acelea care îţi dau impresia că au oprit timpul in loc.
Acum ţin în mână o astfel de poză alb-negru, o poză cu parfum de trecut şi de flori ofilite. Poza are un colţ îndoit, iar fata din poză are privirea tristă.
Părul negru îi e răvăşit, cred că din cauza vântului, pentru că e afară, pe un câmp. Are o rochiţă albă, cu bretele subţiri pe umeri şi o floare albastră cusută în dreptul inimii.
Deasupra  umărului ei drept o floarea-soarelui se înalţa semeaţă spre cerul alb-gri.
Pare că fredonează ceva...
Ochii ei negri parcă-ţi injectează o doză din tristeţea şi melancolia ei.
Am dat peste ea în catastiful negru al Afroditei.
Era cea mai tristă poză de acolo...fata cu cei mai negri ochi, zâmbea trist alb-negru...

Cand pe cer nu sunt prea multe stele...

Acum stiu!!!
Stiu ca esti Luceafarul de care m-am indragostit, si ai venit aici, sa stai cu mine, stiu...
Si mai stiu si ca acum a venit timpul sa pleci...
Stiu..., stiu si te iert.
Si mereu o sa te vad pe cer, cand n-or sa fie prea multe stele.

Şi azi am deschis cufărul cu amintiri!

Ştii...cândva ma iubeai...
Mă iubeai pe plaja visului nostru.Şi acum merg deseori acolo.La mormantul iubirii noastre, aşa îi spun.Hahahah! E îngropată acolo, în abisul albastru.
Câteodată mă recunoaşte şi se preschimbă-ntr-un val, atingându-mi tălpile...
Atunci eu prind raze moi de soare, le închid în globurile lacrimilor şi le arunc pe ţarm...las în urma comori. Aşa...ca să ştie. Să ştie că mai trec pe acolo uneori.
E puţin diferită plaja noastră acum.E puţin, doar puţin, mai tristă, nisipul e mai rece şi zgomotul valurilor e mai deprimant.Sau poate doar am eu impresia.
Parcă înainte purpuriul soarelui la apus nu era aşa dureros de frumos, sau poate te aveam pe tine şi pălea...
Şi niciun pescăruş nu se mai opreşte din zbor pe barca noastră...
Poate că ştiu că a murit, poate le-au spus valurile, poate bărcuţa..
Poate lacrimile mele cu miez de soare...

Poate îţi simt lipsa şi ei...

Fa-ma sa te uit...

Fa-ma sa nu mai pot iubi. Fa-ma cer, pamant,apa...sau mai bine, fa-ma o stanca...
Numai fa-ma sa te uit....

Erai mireasma, eram vie...

Sunt multe lucruri pe care as fi vrut sa le fi spus, daca nu mi s-ar fi lovit de corzile vocale. S-au lovit de ele si s-au spart.
Si despre vise ti-as fi spus...multe, multe...
Cum m-am trezit prea devreme din visul asta si n-ai fost aici sa-mi faci o cafea sa ma trezesc mai bine. N-ai fost aici sa ma opresti sa cad din pat, si am cazut. N-ai fost...si am visat urat.
Dupa asta, stii ca din canile noastre de cafea au ramas doar cioburi si o bricheta defecta, pe care le voi arunca?
Si mireasma ta a disparut din perna si de pe pielea mea.
Era un timp cand visul nostru nu era decat o plaja pustie in zori de zi si o mare linistita... 
Era un timp cand imi alergai prin vene si-mi vanai pe coapse iepuri mici...
Era un timp cand ma pierdeam in imbratisarile tale calde, era un timp cand iti tineam inima-n palma...